"Stimati cretini ai netului"..."

Revin, dupa o pauza, si ma trezesc dimineata citind articolul lui Cristian Tudor Popescu, pe care il readu integral, mai jos. Multi dintre voi se vor regasi aici, imi place sa cred ca de partea lui CTP.

Cretineţi şi gurnalişti
de Cristian Tudor POPESCU 11 MARTIE 2009

O bună parte din presa românească de azi mă face să mă simt prost. Păi, aşa şi eşti, Cetepulea! au şi sărit cretineţii, după lectura acestei prime propoziţii. Mă simt prost, adică mă simt jenat, mi-e ruşine că mă numesc gazetar în România, stimaţi cretini ai netului. Şi asta pentru că nu sunteţi nici mai proşti, nici mai lipsiţi de caracter decât mulţi, din ce în ce mai mulţi, dintre colegii mei de breaslă – gurnaliştii.

Un gurnalist consideră că a fi jurnalist înseamnă să faci propagandă pentru un partid în paginile unui ziar, să iei bani de la zisul partid pentru asta, să apari în pliantele electorale ale unei asfaltiste cu ciocul mic, să vânezi o funcţie de ambasador şi, dacă nu-ţi iese, să te mulţumeşti cu una de europarlamentar, coleg cu Elena Băsescu. Şi există destui care sunt de acord cu zisul gurnalist, inclusiv petrogazetarul Patriciu.

În faţa gurnalistului, mă simt dezarmat, ca în faţa celor mai vioi dintre cretineţi. La orice argument raţional pe care i-l aduci, el ţipă că eşti vândut PSD-ului sau liberalilor. Nici măcar la bun simţ nu poţi să faci apel, fiindcă gurnalistul are tot atâta cât angajatorii săi politici. Prin urmare, zic şi eu, către dumneavoastră, cititorii cu cap ai Gândului: presa este considerată a patra putere în stat. Dacă este aşa, atunci se supune principiului separării puterilor în stat. Pe baza acestui principiu, presa a criticat întotdeauna dur amestecul politicului în Justiţie, al oamenilor de afaceri în politic şi invers, scurtcircuitarea Parlamentului de către Guvern, a Guvernului de către Preşedinte. Inclusiv gurnaliştii au făcut-o de nenumărate ori.
Şi atunci, cum să susţii corectitudinea existenţei unei corcituri gazetar-politician?

Un cretinet, altfel jurnalist cu funcţie, sloboade pe blog un puhoi de vulgarităţi noroioase, înjurături, insulte, obscenităţi, între care cele mai puţin fetide sunt fă! şi hai sictir!, la adresa ministrului Turismului, Elena Udrea. Nu e nici o umbră de pamflet, de talent, de estetică a urâtului acolo, e doar revărsarea de sine a unui caracter josnic, care se consideră „curajos“, „verde-n faţă“, campion la „i-a zis-o!“ Tragedia e că îl consideră şi alţii, prea destui.
Apud Sexy Brăileanca, în România dacă nu zici prostii, nu te bagă nimeni în seamă.

Presa de astăzi din aceeaşi ţară este presă audio, video, scrisă şi zisă, presă zisă – dacă nu înjuri, dacă nu faci pe careva, simplu şi din suflet, „bou“, „porc“, „dobitoc“, „vacă“, „impotent“, „curvă“, dacă nu arăţi că mai ai puţin şi îl iei la pumni pe respectivul sau o smotoceşti pe respectiva, trăieşti cu teamă că nu te bagă nimeni în seamă. Nu sunt un absolvent al şcolii de maniere elegante în jurnalism. Folosesc destule expresii dure la adresa politicienilor. Dar ştiu exact care este diferenţa dintre sarcasm, causticitate, imprecaţie, poemul-invectivă şi înjurătura tâmpă, grobianismul chior. Din păcate, o ştiu tot mai puţini, gazetari şi cititori.

Aşa arată jurnalismul în care încă mai lucrez, la 19 ani după ce am crezut că intru într-o nobilă ghildă, rudă de sânge cu scriitorii, cu literatura: condeieri schilozi ai prostiei oarbe laolaltă cu moraliştii de bordel, sub privirile scânteind de inteligenţă şi cultură ale madmuzelelor de presă.